Franta| Castelele de pe Valea Loarei

Castelele de valea Loarei sunt de ceva timp pe lista noastra dar, se pare ca vara aceasta, a fost prilejul ideal. Si daca unii am revenit aici dupa prima vizita din 1994, calatoria a fost un prilej excelent de a imbina valea Loarei cu un circuit prin Europa ce a atins Ungaria, Austria, Italia, Elvetia, Franta, Germania si Belgia.

Prima oprire a fost in Dolomiti, care ne-au intampinat cu o vreme superba si evident, cu peisaje de vis.

Stelvio Pass este cea de-a doua cea mai inalta sosea alpina din Alpi, situata la 2757m , celebra pentru cele 47 de curbe la aproape 180 grade.

Drumul se parcurge cam in 1h si depinde foarte mult de cat e de aglomerat si mai ales de cati ciclisti sunt pe traseu. Drumul este relativ ingust dar suficient pentru doua masini, dar prezenta ciclistilor ingusteaza si mai mult caile de rulare si duce la ambuteiaje frecvente.

Stelvio Pass este o incantare, un Transfagarasan sau Transalpina in varianta italiana, desi comparatia poate fi usor fortata. Ne aminteste putin si de de Glossglockner prin spectaculozitatea drumului si a peisajelor.

Lasam peisajele din Dolomiti departe si ne indreptam pentru cateva zile in Elvetia, pe care o revedem cu drag de fiecare data.

Prima oprire: Lucerna.

Lucerna sau Lucerne este una din destinatiile cele mai vizitate din Elvetia. Orasul este recunoscut pentru peisajul urban atractiv si pentru Podul Capelei – Kapellbrucke – ce trece pe langa Turnul cu Apa – Wasserturm – in forma octogonala.

Centrul istoric al orasului Lucerna – foarte pitoresc – este reprezentat de zona pietonala, cu o suprafata suficient de mica pentru a putea fi vizitata pe jos.

Din Lucerna se pot efectua excursii cu vaporul cu aburi pe Lacul Lucerna sau se poate urca cu trenul pe unul din varfurile pre-alpine – spre exemplu Muntele Pilatus, ce ofera privelisti panoramice spre oras.

Din Lucerna mergem spre Lautenbrunnen, o destinatie la care am ravnit de ceva timp , desi pasii nu ne-au purtat in directia aceea.

Lauterbrunnen este situat într-una dintre cele mai impresionante văi din Alpi, între masive gigantice de stâncă și vârfuri muntoase. Cu cele 72 de cascade tunătoare, Staubbach fiind cea mai mare si cunoscuta, văi izolate, pajiști alpine colorate și hanuri montane singuratice, Valea Lauterbrunnen este una dintre cele mai mari zone de conservare a naturii din Elveția.

Oraşul Lauterbrunnen aflat la o altitudine de 795 metri este un bun punct de plecare pentru drumeţii în Regiunea Jungfrau, oraşul este legat cu o linie de cale ferată de Wengen în extrema estică a acestei văi şi de localitatea Kleinen Scheidegg, de unde se poate merge pe faimoasa cale ferată către Jungfraujoch.

La cealălată extremă a regiunii se află cocheta staţiune Mürren, legată şi aceasta cu linii de cale ferată de Lauterbrunnen şi Stechelberg de unde cu o telecabină se poate ajunge pe Vârful Schilthorn (2971m) locul în care s-a fimat unul din episoadele de început ale serialului Agentul 007 James Bond.

Cascada Staubbach, Cascada Trümmelbach, localităţile Lauterbrunnen, Mürren şi Isenfluh sunt tot atătea puncte de interes major ale uneia dintre cele mai frumoase regiuni alpine ale Europei.

Noi am urcat pana in Wengen de unde peisajele si valea erau absolut superbe, cu atat mai mult cu cat si vremea a fost insorita si placuta.

1 august, adica ziua nationala a Elvetiei, ne prinde fix in Berna si pe riviera elvetiana, cu celebrele statiuni Montreux si Vevey, pe care le revedem dupa excursia din 2013 despre care am scris articole separate aici si aici.

Trebuie spus ca lumea chiar a sarbatorit ziua nationala, in Montreux spre exemplu, in piata centrala fiind amenajate zone in care se serveau carnati traditionali si vinuri locale oricarui dorea sa petreaca timp in compania localnicilor.

Si ajungem si pe valea Loarei, pretextul acestui circuit european din vara lui 2022.

Loara… cel mai lung fluviu al Frantei, cel mai salbatic, cu un curs imprevizibil si cu siguranta cel mai frumos. Cu bancurile efemere de nisip, cu insule de verdeata, cu sate si orase intinse alene pe malurile sale, se impune cu gratie, forta si grandoare. Oameni, flora si fauna isi impletesc, intr-un perfect echilibru, viata, cu cea a fluviului. Aceste energii conjugate au facut ca acest loc de exceptie sa fie inclus in patrimoniul mondial UNESCO in anul 2000.

Iata cateva date tehnice:

-280 km intre Sully-sur-Loire si Chalonnes- sur-Loire;

-800 km2;

-1,2 milioane de locuitori;

-6 regiuni urbane – Orleans, Blois, Tours, Chinon, Saumur, Angers;

-un parc natural regional – Loire-Anjou-Touraine;

-afluenti precum: Loir, Cher, Indre, Vienne, Thouet, Maine definesc armonios bazinul hidrografic al Loarei.

Din secolul al XIV-lea, valea Loarei era renumita pentru frumusetea ei, pentru climatul dulce si pentru terenul fertil. In timp ce nordul Frantei era sub ocupatie engleza, in timpul razboiului de 100 de ani, regiunea Loarei a fost bastionul monarhiei franceze. Chinon, Blois, Amboise au fost rand pe rand resedinte pentru Charles al VII-lea, Ludovic al XI-lea fiul sau, Charles al VIII-lea. Denumirea de „gradina Frantei” s-a schimbat in „gradina Regilor”, datorita preferintei regilor Frantei pentru aceasta regiune. Astfel, Ludovic al XII-lea, Francois I si succesorii lor stateau perioade lungi pe valea Loarei, mutandu-se de la un castel la altul.

Si pentru aceasta curte regala, cea mai stralucita din lume, constructiile medievale, sobre chiar sinistre, au inceput sa fie modificate si reconstruite dupa moda italieneasca, cu o arhitectura mai prietenoasa. Ferestrele au fost marite, apartamentele ornate cu tapiserii si fresce. Au fost amenajate gradini, fantani si lacuri. Regii nu au fost singurii care construiau, printi cu sange albastru, mari seniori, ministri bogati, se intreceau in constructia de resedinte cat mai luxoase si fastuoase. A fost o perioada de dezvoltare a tuturor artelor: arhitectura, sculptura, pictura, gradinarit. Toate aceste palate au fost martorele unor petreceri, jocuri si serbari din cele mai stralucitoare.

Multe din aceste constructii, castele, conace, abatii au privilegiul de a fi bine intretinute de statul francez sau locuite de mostenitori, altele si-au pierdut importanta si utilitatea, dar toate evoca glorie, putere si triumf in fata trecerii timpului.

Incepem periplul castelelor de pe valea Loarei cu Sully sur Loire, un castel simbolic aflat chiar la inceputul zonei delimitate ca patrimoniu Unesco.

Pornim spre Chambord, una din perlele vaii Loarei, asa cum mi-l aminteam din 1994. Dar…….surpriza: castelul era in renovare in mare parte asa ca prima impresie cu siguranta nu a fost wow 🙂

Castelul Chambord , vazut de la distanțǎ, cu enorma sa fațadǎ extravagantǎ, ca un decor de film, cu sute de coșuri de fum, zeci de cupole și frontoane ȋnalte, cu turnuri care ating 56 de metri ȋnǎlțime, castelul pare un mic oraș fortificat.

Castelul Chambord, construit ȋn inima celui mai mare parc forestier ȋnchis din Europa, este bine ȋncadrat ȋn peisaj. În ciuda dimensiunilor sale colosale, silueta sa seduce prin grație și echilibru. Este construit dintr-o piatrǎ moale și fragilǎ, folositǎ ȋn majoritatea așezǎrilor din Valea Loarei, dar parcǎ la Chambord piatra a fost lucratǎ cu mai mult meșteșug. Şi astǎzi, nu se știe prin ce minune, albul zidurilor este nealterat.

Modul ȋn care a fost realizatǎ aceastǎ lucrare de geniu cu alurǎ magicǎ, care combinǎ arhitectura unei cetǎți medievale cu eleganța Renașterii italiene, este fascinant. Deși a fost conceput ca un castel de vȃnǎtoare, elemente medievale, cum ar fi turnurile și șanțul de apǎ, au fost alese pentru frumusețea lor esteticǎ.

Castelul are un donjon central flancat de douǎ aripi și patru turnuri mari, conectate prin galerii, care constituie partea principalǎ a castelului. Aripa de vest gǎzduiește capela și aparține epocii lui Henric al II-lea, iar aripa de est aparține epocii lui Francisc I. Ansamblul este ȋnconjurat de un zid.

Urmatoarea oprire e castelul Chaumont, care este construit pe un deal de pe partea stângă a Loarei, e unde se deschide o priveliște încântătoare spre amonte și spre aval.

Inca din primele momente veți simți aerul misterios al castelului. În istoria edificiului apar personaje precum Ecaterina de Medici, Diana de Poitiers și Nostradamus. Inevitabil câteva elemente îți captează atenția: capela decorată cu crengi și frunze uscate, holurile înguste și înalte ce leagă camerele între ele și subsolul castelului reamenajat în stil modern cu o pădure de grinzi din lemn așezate în picioare, de care sunt legate clopote impozante.

Parcul din jurul castelului este un alt element ce merită atenție. Îți atrag atenția niște cedrii giganți ce flanchează castelul. Gazonul impecabil întreținut oferă vizitatorului o pătură verde relaxantă vederii, iar aleile te conduc sute de metri în diferite direcții și spre diferite opere de artă moderne.

Castelul Amboise, a fost urmatorul pe lista noastra.

Curtea castelului este plina de verdeata; gradinile, chiar daca nu sunt spectaculoase, sunt bine ingrijite.

Primul loc pe care l-am vizitat a fost Capela St-Hubert (ocrotitorul vanatorilor) unde sunt depuse osemintele gasite cu ocazia unor escavari si care se crede ca sunt ale celebrului Leonardo da Vinci

La vârsta de 64 de ani, marele geniu, Leonardo da Vinci, a fost invitat pentru un sejur la castelul din Amboise. Atât de mult i-a plăcut castelul și atât de mult s-a atașat de aceste locuri încât nu a mai vrut să plece. Dacă veți vizita castelul, îi veți găsi mormântul aici.

Construit în apele râului Cher, mobilat comme autrefois, decorat cu tapiserii rare și picturi vechi, înconjurat dincolo de apă de grădini și un parc de agrement, castelul Chenonceau a fost clasat ca monument istoric încă din 1840 și este cel mai vizitat monument istoric privat din Franța.

Ca orice castel care se respectă, Chenonceau are o istorie bogată în dispute armate, intrigi de curte și povești d’amour. Stămoșul castelului a fost construit de familia Marques din considerente de ordin strategic referitor la taficul fluvial pe râul Cher. Întrând în conflict cu casa regală, la un moment dat proprietarii și-au pus castelul la dispoziția trupelor engleze în război cu Franța, astfel că în timpul războiului de o sută de ani, castelul a fost parțial distrus. Când a fost recâștigat de francezi, a fost confiscat, ars și dărâmat odată cu celelalte proprietăți ale familiei. În anii ce-au urmat, domeniul a fost revendicat, succesorii au construit un alt castel pe un amplasament în apropiere… și așa mai departe, vândut de unii, cumpărat de alții, le château de Chenonceau a fost reconstruit, amenajat și transformat ca reședință seniorală de madamme Briçonnet, mare personalitate femenină a nobilimii din epocă.

La capătul unei alei de platani, înconjurat de un parc imens ce se învecinează cu pădurea, apare din ape silueta zveltă și elegantă a palatului, clădit în stilul Renașterii Franceze. În dreapta, înainte de podul de acces spre castel, stă de strajă turnul medieval rămas de la strămoșul castel din secolul XIII. Intrarea în castel, peste pod și puntea mobilă, se face printr-o poartă de stejar masiv, sculptată în arabescuri fine.

Printre castelele din Valea Loarei, Villandry este renumit pentru eleganța arhitecturii sale dar, mai ales pentru farmecul grǎdinilor. Este ultimul mare castel renascentist construit pe Valea Loarei.

În secolul al 16-lea fortǎrețele feudale din Valea Loarei ȋncep sǎ disparǎ, fǎcȃnd loc castelelor somptuoase cu splendide grǎdini amenajate. Zidurile fortificate sunt modificate sau demolate, ȋn așa fel ȋncȃt grǎdinile și peisajele din jur sǎ poatǎ fi admirate.

Castelul Villandry are un aspect unic și armonios. Este format din trei clǎdiri principale atașate turnului, de o simplitate aparentǎ, care formeazǎ o curte interioarǎ. Arhitectul a implementat aici, cu multǎ discreție, unele secrete pentru a elimina monotonia construcției: a fǎcut ca fațada castelului sǎ se reflecte ȋn canalul cu apǎ care ȋl ȋnconjoarǎ parțial, clǎdirile laterale nu au fost așezate ȋn unghi drept fațǎ de clǎdirea principalǎ, pentru a avea o deschidere mai amplǎ asupra teraselor și a grǎdinilor. Aceste clǎdiri nu au nici aceeași lungime. Ferestrele clǎdirii centrale sunt poziționate ușor spre stȃnga, nu pe mijloc. Toate aceste subtilitǎți subliniazǎ originalitatea Castelului Villandry.

Clǎdirile au spre curtea interioarǎ galerii cu arcade, ferestre mari ȋncadrate de pilaștri bogat decorați, lucarne mari ȋmpodobite, mansarde ȋnalte. Acoperișurile sunt din ardezie și au pante abrupte. Castelul nu are alte turnuri și turnulețe sau creneluri care și ele sunt elemente decorative specific medievale, ȋn afara turnului pǎstrat de Jean de Breton de la vechea cetate.

Castelul Ussé este parcǎ rupt din povești, cu acoperișurile lui ȋn pantǎ, cu ziduri ȋnalte, turnuri și turnulețe privind spre cer, turle și lucarne. Se spune cǎ frumusețea și arhitectura sa romanticǎ l-au inspirat pe scriitorul Charles Perrault, care cǎuta un cadru de basm pentru povestea lui din secolul al 17-lea, “Frumoasa din Pǎdurea Adormitǎ”.

Povestea Castelului d’Ussé este alta și este destul de liniștitǎ, ȋn comparație cu a altor castele. Inițial pe locul lui se afla o cetate din lemn din secolul 11. Istoria modernǎ a castelului a ȋnceput ȋn secolul al 15-lea, cȃnd Jean V de Bueil (cǎpitanul gǎrzilor lui Charles VII) a cumpǎrat ruinele cetǎții și a construit un castel fortificat, care constituie o parte din actuala clădire.

Deosebit la acest castel este cǎ ȋn fiecare salon, coridor, chiar și pe scǎri, sunt personaje (figuri din cearǎ), care poartǎ costume și accesorii de epocǎ. Personajele oprite din ȋndeletnicirile lor, par sǎ aștepte și ele sosirea prințului pentru a fi readuse la viațǎ, odatǎ cu Frumoasa Adormitǎ. Reprezentate ȋn diverse ipostaze, ajutǎ la redarea vieții la castel, așa cum era acum cȃteva sute de ani. Aceastǎ colecție unicǎ de costume medievale se schimbǎ ȋn fiecare sezon.

Terasele castelului și grădinile ȋn stil franțuzesc sunt meticulous ȋntreținute și au fost proiectate de André Le Nȏtre ȋn persoanǎ, arhitectul grǎdinilor de la Versailles și Chantilly. Acesta se “joacǎ’ cu simetria, cu figurile geometrice și cu vederile frumoase asupra rȃului Indre, adaugǎ fȃntȃni și iazuri, rezultatul fiind un loc de plimbare sau odihnǎ splendid.

Castelul Azay-le-Rideau este o bijuterie de la ȋnceputul Renașterii construit pe o insulǎ ȋntre douǎ brațe ale rȃului Indre.

Prima impresie: frumos la exterior, cu turnurile sale delicate, ȋnconjurat parțial de apǎ și cu intrarea de pe un pod. Castelul pare a fi din cǎrțile de povești.

Datoritǎ frumuseții arhitecturii sale, a imaginii splendid oglinitǎ ȋn apele rȃului Indre și situǎrii ȋntr-o grǎdinǎ romanticǎ englezeascǎ, este considerat cel mai elegant din categoria castelelor mici de pe Valea Loarei.

Nu are grandoarea Castelului Chambord, nu este foarte impozant, precum cel din Amboise, nu are patronajul Castelului Chenonceau, dar are un farmec aparte și o poveste interesantǎ.

Castelul fost construit pentru Gilles Berthelot, primar al orașului Tours și Trezorier General al Finanțelor, ȋn timpul domniei lui François I.

Lasam valea Loairei si ne continuam circuitul in Bretania, iar Rennes, considerata capitala Bretaniei, nu putea lipsi de pe traseu.

Capitala a Bretaniei din 1561, Rennes este astazi un oras universitar viu si un centru de cercetare in telecomunicatii. Desi putini dintre locuitorii sai vorbesc bretona, el este punctul central al interesului academic tot mai treaz pentru cultura bretona.

Desi Rennes a fost un oras infloritor in Evul Mediu, si-a pierdut mare parte din cladirile sale medievale intr-un incendiu in anul 1720. Reconstruindu-l, locuitorii sai i-au schimbat si aspectul, iar rezultatul a fost un oras cu frumoase case de secol XVIII, asezate in jurul unui nucleu medieval.

Din Rennes ne indreptam spre Mont Saint Michel, ce este așezat la granița dintre Bretania și Normandia. Mont-Saint-Michel este unul dintre cele mai vizitate obiective turistice de pe bătrânul continent.

Stânca granitică, inaltă de 78 metri și cu o circumferință de aproape 900 m, se află in Golful Saint-Malo, intr-un loc unde mareea inregistrează cel mai inalt nivel din Europa. In timpul fluxului, Mont-Saint-Michel devine o insulă, aflată nu departe de țărm. Imediat ce apa se retrage la km depărtare, Mont-Saint-Michel devine o peninsulă legată de țărm de o limbă de pământ.

Pe vremea celților, mica insulă stâncoasă se numea Muntele Tombe. Conform legendei, in anul 708, episcopului Aubert de la Avranches ii apare in vis, Arhanghelul Mihail. Trei apariții i-au fost necesare Arhanghelului Mihail până când episcopul a ințeles mesajul – să construiască pe Muntele Tombe, intr-un loc indicat de Arhanghel, un oratoriu. Sanctuarul s-a dorit a fi o replică a Sanctuarului Gargano din Italia, dar până la urmă episcopul Aubert a construit un sanctuar circular, aducând de la Gargano doar o piatră cu amprenta piciorului arhanghelului și o bucată de țesut de pe altar. Legenda spune că cele două artefacte au dispărut in anul 709, in urma unui tsunami. Tot in acel an sanctuarul a inceput să fie locuit de doisprezece călugări iar din anul 710 muntele se numește” Mont Saint Michel au péril de la Mer” . Au inceput să fie construite noi clădiri, iar din secolul al IX-lea, in timpul domniei lui Carol cel Mare, locul a fost numit Mont-Saint-Michel.

In anul 966 se stabilesc aici călugării benedectini, care au dezvoltat abația, aceasta devenind un important loc de pelerinaj și unul dintre centrele culturii medievale. Dar, o dată cu reforma religioasă din sec. al XVI-lea, interesul pelerinilor pentru acest loc a inceput să scadă iar numărul călugărilor a s-a redus semnificativ. După Revoluția Franceză, abația a fost inchisă și transformată in inchisoare pentru deținuți politici de nivel inalt, statut pe care l-a avut până in 1863, când inchisoarea a fost inchisă.

Urmare nenumăratelor apeluri ale unor importanți oameni de cultură ai vremii, a urmat o perioadă de consolidare și restaurare a mănăstirii, a fost construit, in stil neogotic, un turn inalt de 170 m, in vârful căruia, a fost instalată statuia din cupru a Arhanghelului Mihail. La sfârșitul secolului al XIX-lea apar și primele hoteluri pe insulă, muntele devenind un obiectiv turistic tot mai căutat.

Din anul 1979, Mont-Saint-Michel impreună cu golful din jurul insulei au fost incluse in Patrimoniul Mondial UNESCO.

Am ajuns la insulă și am intrat, trecând pe sub Poarta Regelui, in micul sat Mont-Saint-Michel. Am inceput să urc străduțele inguste, pietruite, mărginite de case vechi, transformate acum in hoteluri, restaurante sau magazine cu suveniruri.

Satul a inceput să fie construit incă din anul 709, iar in prezent numără aproximativ șaizeci de clădiri, in mare parte monumente istorice. Principala arteră este Grand Rue din care pornesc străduțe inguste, pe unele dintre ele abia putând să se strecoare o singură persoană.

Mănăstirea este structurată pe trei nivele, incepând cu Biserica Notre-Dame Sous-Terre, sanctuar construit aici in anul 966. Având in vedere fluxul mare de pelerini de la in ceputul secolului al X-lea, călugării au decis construirea unui nou sanctuar, care să il inlocuiască pe cel construit de Episcopul Aubert la inceputul sec. al VIII-lea.

Abația a fost ulterior mărită, peste Notre-Dame Sous-Terre fiind construite mai multe clădiri, abația fiind complet acoperită și uitată până la sfârșitul sec. al XIX-lea, când a fost redescoperită și restaurată.

Din Bretania pornim spre Normandia, iar peisajele cu satele specifice sunt de vis. Nu puteam rata plajele debarcarii din Normandia din cel de-al doilea razboi mondial pentru ca cele cinci plaje, Utah, Omaha, Gold, Sword și Juno, atrag anual milioane de vizitatori, unii pe urmele bunicilor lor participanți la Bătălia pentru Normandia, alții dornici de a vedea, simți dimensiunea istorică a evenimentului din 6 iunie 1944.

Debarcarea din Normandia rămâne până în zilele noastre cea mai mare operațiune amfibie din istorie, care a implicat participarea a aproape trei milioane de soldați, care au traversat Canalul Mânecii din Anglia în Normandia.

Noi am vizitat Point du Hoc , Omaha Beach si Dunkirk in drumul nostru.

Point du Hoc este situat la 30 metri deasupra mării, iar aici era un punct strategic al fortificațiilor germane. In dimineța zilei de 6 iunie 1944, trupele de asalt americane ale colonelului Rudder au escaladat cu franghiile faleza înaltă pentru a neutraliza tunurile germane de 155mm.

Efortul lor a fost zadarnic. Tunurile nu erau pe poziții de tragere, ci asunse pentru a nu fi distruse într-un atac aerian. Astăzi, se mai găsesc fostele cazemate germane, cratere uriașe rezultate în urma bombardamentelor aliate și un monument care este un omagiu sacrificiului soldaților americani.

Începând cu anul 1979, întreaga zonă (13 ha) a fost transferată spre administrare Statelor Unite ale Americii. Accesul este liber și gratuit tot timpul anului.

Iar despre Dunkirk, s-a scris atat de mult si s-au facut si filme incat orice alt comentariu e de prisos.

Urmatorul popas a fost in doua din orasele reprezentative din Belgia: Brugges si Gent, in care revenim dupa cativa ani de la ultima vizita.

Brugges ne-a intampinat cu o atmosfera tipica de vineri dupa-amiaza, cand lumea a iesit de la birou si s-a asezat la o bere, o ciocolata si a admirat peisajul si vremea frumoasa.

In Gent, primele ore ale diminetii de-bia trezeau orasul care incerca sa se puna din nou in miscare 🙂

Drumul de intoarcere, ne duce pe malul stang al Rinului, pe valea Rinului , pe care o revedem dupa cativa ani cu superbele castele ce o strajuiesc la inaltime.

Si cam asa a fost circuitul verii , cu multe obiective, zone superbe si multa voie buna 🙂