Patagonia cu Torres del Paine si Perito Moreno printre obiective, a fost principalul motiv al excursiei sud-americane si asteptarile nu doar ca nu ne-au fost inselate dar au fost cu siguranta depasite.
Nu ca Rio de Janeiro, Iguazu, Buenos Aries sau Ushuaia nu ne-au incantat, dar Patagonia este altceva, mai ales cand iubesti natura in starea ei pura.
Patagonia este impartita de Chile si Argentina de mai bine de doua secole, de altfel de cand lumea moderna s-a interesat de aceste tinuturi. Timp de trei sute de ani spaniolii au ignorat cu desavarsire Patagonia. Tinuturile acestea erau doar un obstacol si nu o dorinta. Pustietatea si izolarea ce au caracterizat regiunea s-au pastrat pana in zilele noastre.
Primul care a ajuns pe la aceste latitudini sudice a fost Magellan, in legendara-i expeditie in jurul lumii. El avea sa povesteasca lumii de salbaticii giganti ce locuiesc aici (asa numitii Patagão, picior mare in traducere libera).
Atat de neprimitor si pustiu era acest pamant incat timp de sute de ani lumea a trait doar din povestirile marinaresti despre existenta acestor “bigfoots” (unii avand chiar si 4-5 metri din relatari) si nimeni nu si-a propus sa inteleaga ca de fapt incaltamintea confetionata din blana de animale lasau o amprenta foarte mare pe sol, mult mai mare decat talpa piciorului, de aici si legendele create in jurul lor.
Acum se stie ca mai mult ca sigur spaniolii au facut cunostinta in acea expeditie cu poporul Tehuelche, renumiti pentru inaltimea lor de aproape doi metri, intr-adevar “giganti” pe langa europenii de talie mult mai modesta la acele vremuri. Dincolo de legenda ne-a ramas numele acestui colt de pamant.
Noi am ajuns din Ushuaia in El Calafate (Argentina), unde dupa o cina la o ferma din zona, presarata cu traditionalele produse la gratar si un spectacol traditional, am pornit spre Puerto Natales in Chile.
In zona asta nu exista autostrazi, ci numai drumuri nationale cu cate o banda pe sens si adesea asfaltul se termina cand nu te astepti. Dar partea buna e ca nici circulatie prea mare nu e pe ele.
Localitatile sunt rare, predomina fermele (estancia) care nu-ti arata decat garduri electrice de sarma ghimpata, doua porti din lemn si pajisti intinse pe care pasc libere vaci, oi, guanaca sau struti. Nu au exploatari intensive, vacile nu au grajduri, ci dorm sub cerul liber unde si mananca.
Drumul cu autocarul dureaza cam 5h si dupa o perioada in care vezi o zona de semi-desert, verdeata apare incet pe masura ce ne apropriam de granita chiliana. Inainte de granita, trebuie completat un formular tip in care trebuie declarate produsele ce intentionezi sa le introduci in tara.
Trecerea granitelor (niste constructii in mijlocul campurilor, la fel de modeste ca si casele oamenilor) si controlul bagajelor s-au dovedit incercari neplacute pentru straini, mai putin pentru bastinasi. Noi europenii uitasem deja cum era inainte de Schengen si asistam curiosi la ce se intampla. Toate bagajele erau date jos din autocar, verificate de un caine in timp ce pasagerii se insirau la coada pentru a primi viza de intrare in pasaport, care e doar o formalitate.
Chile are o politica restrictiva pentru introducerea de fructe, legume sau alimente de origine animala, insa numai Chile se ia in serios si chiar confisca ce prinde la vama.
Chilienii nu se tem de arme sau droguri, cat de o banana, doua piersici si orice similar 🙂
Am intrat deci in Chile, unde peisajul se schimba major, de la calitatea asfaltului la verdeata din jur si ordinea ce ne duce cu gandul la ordinea europeana (pastrand niste proportii) decat la pampasul argentinian, mult mai rustic.
Ajungem in Puerto Natales acest mic orasel de provincie de doar 19000 de locuitori care ne-a placut. Stiti filmele alea americane, cu mici orasele din Alaska sau Texas? Ei bine asta a fost si prima mea impresie despre acest oras.
In locuri unde conditiile de viata sunt atat de neprielnice, totul e practic. Orasul a fost construit in 1911 de catre imigranti europeni. Principala preocupare a locuitorilor acestui oras era cresterea vitelor, a oilor si pescuitul. De altfel este un important port, de unde se poate pleca pentru a vizita fiordurile din Patagonia. In ultimii ani s-a dezvoltat foarte tare din pricina turismului.
Astfel, in ziua de azi, marea majoritate a locuitorilor acestui oras sunt angrenati in industria turistica. Prin acest mic si cochet orasel gasesti la tot pasul restaurante mai mici sau mai mari, dar si o multime de unitati de cazare.
Revenind la oras. acesta e micut. Stazile care-l strabat sunt toate cu sens unic si sunt perpendiculare, Traficul prin oras este destul de lejer, exceptie dimineata si seara, cand pleaca, respectiv se intoarce lumea de la serviciu.
Exista o multime de magazine, de unde iti poti cumpara suveniruri . Preturile sunt mai mici decat in Argentina. Puerto Natales este punctul principal de unde se pleaca in vizita spre Parcul National Torres del Paine, unul dintre cele mai mari, mai frumoase si mai cunoscute parcuri din America de Sud.
Cel mai bine e sa vii in aceasta zona cand e iarna la noi, respectiv vara la ei. Cu toate astea, daca vrei sa scapi de aglomeratie, poti merge in anotimpurile intermediare, primavara sau toamna, asa cum am facut si noi. Vremea oricum e foarte schimbatoare in zona, asa ca-ti trebuie si o doza mare de noroc. Lunile de iarna iunie –august sunt foarte friguroase si vantul bate foarte tare, astfel e foarte probabil ca multe trasee sa fie inchise, asa ca in principiu iarna ar fi de evitat.
Oricum, cred ca am experimentat 2-3 anotimpuri pe parcursul timpului petrecut in parc asa ca experienta e completa.
Parcul National Torres del Paine situat in Patagonia chiliana aproape de capatul lumii, prin prisma traseelor si a privelistilor deosebite, dar si a salbaticiei locurilor a devenit un „must see” pentru iubitorii de natura la modul general si pentru iubitorii de drumetii pe munte la modul particular. Acest parc national include unele dintre cele mai frumoase si celebre trasee pentru trekking, din lumea intreaga.
De altfel exista doua circuite principale, de la care nu e recomandat sa te abati sub nicio forma. Exista un circuit in forma de O, care necesita cel putin zece zile cu marja de rigoare si un alt circuit in forma de W, care este mai scurt si se poate face in 4-5 zile. Acest circuit mai scurt este din acest motiv mult mai popular, dar si mai aglomerat.
Cu toate ca asa cum am mai precizat anterior, ne aflam aproape la capatul lumii, totul aici e foarte bine organizat si foarte strict reglementat. Poate chiar prea bine si prea strict. Potecile sunt bine marcate, transportul public este foarte bine organizat. Traseele nu sunt foarte grele sunt cam asa de un nivel mediu, pentru un calator antrenat. Ceva mai problematica este vremea. De fapt mult mai problematica, asta pentru ca este extrem de imprevizibila si poti ca intr-o zi sa experimentezi toate cele patru anotimpuri. Iar vantul este absolut turbat. Cateodata bate atat de tare, ca nu te poti tine pe picioare, la propriu, nu la figurat.
Ca o paranteza, in parc nu ai deloc semnal la telefon. Ca de altfel majoritatea drumului intre El Calafate si Puerto Natales,sau Patagonia in general.
Am petrecut o zi superba in natura, am admirat peisaje superbe, am vazut animale salbatice in mediul lor natural. Turme de guanacos, acele animale asemanatoare cu mult mai celebrele lame, din Peru. Am vazut iepuri salbatici, grasi si frumosi, cum alergau prin iarba. Am vazut o multime de ulii, vulturi sau condori si chiar o puma timida 🙂
Din mersul masinii , dar si in diverse locuri de mirradores am admirat Lago Sarmiento, Laguna Amarga, Lago Nordenskiord, cascada Salto Grande, Lacul Pehoe si ghețarul Grey.
Am admirat si varfurile Torres del Paine, care ne-au intampinat pe un cer senin care apoi a lasat locul norilor ce au invaluit varfurile.
Cascada Salto Grande, unde e si Lacul Pehoe e un peisaj de-ți taie rasuflarea.
A urmat o vizita la ghețarul Grey. Am trecut de un pod suspendat din acela miscator si apoi am intrat intr-o padure. Am mers lejer preț de vreo 10-15 minute, pana am dat de o plaja. De aici se vedea ghețarul, dar noi am zis sa mergem sa-l vedem mai bine.
Era o plaja de vreun kilometru si ceva, lata de vreo 5-6 sute de metri , cu apa si-n stanga si-n dreapta, unde era un mic golfuleț si unde era andocata si o nava comerciala, ce probabil ducea turistii aproape de ghețarul Grey.
Nu vreți sa stiți, ce am avut de indurat. Cel mai taios vant din viața mea. Batea atat de tare, ca abia ne țineam pe picioare. Mai mult lua stropi de apa, care in aer inghețau si ni-i aruncau in fața, ca niste ace de gheața. Parca eram biciuiți.
Dar a meritat pentru ca privelistea e superba.
Patagonia chiliana si al sau Torres de Paine ne-au amintit de Norvegia si ale sale peisaje si au urcat foarte sus in topul destinatilor vazute.
Ne intoarcem in El Calafate, pe acelasi drum dar cu o trecere foarte rapida prin vama de data aceasta. Calafate seamana destul de bine cu Puerto Natales, cu o strada principala plina de magazine si restaurante si cu o industrie bazata in principal pe turism.
Apogeul excursiei a fost insa sederea in El Calafate si vizita la ghetarul Perito Moreno. A fost botezat asa dupa un explorator argentinian, Francisco Moreno, care a descoperit printre altele Lacul Argentina si a jucat un rol important in disputele argentiniano-chiliene asupra zonei, spunand ca de fapt lacurile glaciare desi se varsa in Pacific, ele fac parte din bazinul Atlantic, deci ii apartin Argentinei.
Maiestuos si bleu pur, o stanca de gheata perfect cristalina care se rupea gemand din cand in cand cu mici tunete care incantau turistii si ii frustrau deopotriva. Pentru ca niciodata nu erai suficient de rapid ca sa prinzi in poza caderea cate unei bucati de gheata in apa la fel de cristalina.
Perito Moreno nu e cel mai mare ghetar al lor, dar e cel mai faimos pentru ca are cei doi pereti uriasi care inainteaza in apa si se sparg.
Chiar in fata ghetarului este construit un sistem foarte ingenios de pasarele metalice. Au scari, au zone de miradores (de admirat privelistea). Aceste pasarele se intind pe o lungime de doi kilometri. Sunt amenajate chiar trei trasee de lungimi diferite, de culori diferite si cu indicatoare aferente.
Acestea iti dau posibilitatea sa admiri ghetarul din mai multe unghiuri, mai de sus sau mai de jos. Deasemenea evident ca au construit acest sistem de pasarele pentru a evita aglomeratia.
Admirarea acestui ghetar a durat ore intregi si absolut nimeni nu s-a plictisit. In diferite unghiuri, dar si in functie de lumina soarelui acesta reflecta diverse culori, de la diverse nuante de albastru, pana la un verde incredibil asta pentru bucatile de gheata desprinse din ghetar si care plutesc pe apa, asa numitele iceberg-uri.
Dupa cateva ore de admirat ghetarul am avut parte si de o plimbare cu un catamaran, ocazie cu care am avut posibilitatea sa admiram ghetarul si dintr-o alta perspectiva, de la nivelul apei. Astfel ne-am putut da seama cat de impunator este de fapt, l-am admirat in intreaga lui maretie.
Chiar in zona ghetarului este amenajat un mic complex, unde cel mai mare spatiu fireste il ocupa un restaurant imens, cu autoservire. Chit ca eram cumva in extrasezon, totusi la orele pranzului abia de am gasit o masa libera.
Dupa cum povesteam, l-am vazut din doua perspective: de pe pasarelele metalice unde se admira o priveliste panoramica, dar si de pe nava de la nivelul apei , de unde ii puteai admira maretia. Cu toate astea mai exista si un alt mod prin care il poti admira si anume chiar de pe el!!! Exista o excursie cu ghid, unde poti face trekking pe ghetar. Evident echipament obligatoriu. Coltarii aferenti plus un mic instructaj din partea ghizilor sunt obligatorii. Excursia dura doar doua ore si costa un pic peste 100 USD. Preturi de Patagonia 🙂
Oricum, ziua petrecuta in Parcul ghetarilor a fost o experienta minunata, de la vremea frumoasa, micile animalute vazute de aproape (o vulpe, niste pasari in parcare), comportamentul rangerilor parcului si pana la maiestuosul Perito, care e categoric o experienta pe care nu o vezi de multe ori in viata. Comparatia cu ghetarul Briksdal nu e corecta datorita dimensiunilor celor doi ghetari.
Fiind in zona, nu puteam rata o oprire la Pestera Milodon. Totul e contruit in jurul unei povesti deoarece pestera e compusa doar dintr-o mare incapere lunga de 200 de metri si foarte inalta. Aici s-au gasit urme ale unui animal preistoric milodon, de altfel si cel ce a dat numele pesterii. De fapt pestera e mai mult o mare intrare, apropiata pe undeva cu Pestera Scarisoara de la noi.
Ziua se incheie cu un mini-safari cu masini 4×4 pe un deal de 1000m in apropierea lacului Argentino de unde privelistea era incredibila.
Am urcat in masinile de teren pe o parte si am coborat pe alta parte a dealului pentru a ajunge la o ferma unde ne astepta o mica gustare ce ne ajuta sa incheiem o zi plina de aventura si adrenalina.
Aceasta saptamana petrecuta in Patagonia mi-a intarit convingerea ca desi America de Sud are multe zone superbe, daca nu vezi Patagonia practic nu ai vazut esenta acestui continent 🙂
Leave a Reply